Dragii mei, încep, de azi, un mini serial de „techergheli culturale”, adică niște năzdrăvănii făcute în vara care a trecut, împreună cu bunul meu prieten, Gheorghiță M. David. Nu de alta, dar să se știe cum a fost, undeva, cândva, în nordul Țării Binșului.
Maria și Mihai Panc din Lazuri de Roșia au aniversat anul acesta 65 de ani de căsnicie și au binevoit să ne împărtășească crâmpeie din viața lor, iar noi vi le dăruim dumneavoastră, spre desfătare și neuitare.
Musai să le ținem minte, că, așa cum spunea un comentator de la un cineclub din Reșița ori Oțelu Roșu, nu-mi mai aduc aminte, spre sfârșitul comentariului unui film de amatori, văzut la Gala Felix-87, adică în 1987 (nu vreo aniversare de ani, cum e moda acum, cu steaguri, pangici și popi) „SATUL ROMÂNESC INTRĂ ÎN PĂMÂNT”.
Cu oameni, cu marhă, cu cățăi, mâțe și bidoci, ghine și alte galițe, dar mai ales cu tradiții...
Doresc să precizez că este un proiect nesponsorizat și nesolicitat de nimeni, izvorât din conștiința noastră și cu logistica proprie.
Mi-aș permite să adaug un citat de la bădia Ion Lăncrănjan, Dumnezeu să-l Odihnească: „… fiindcă nu i-i dat oricui să fie drept şi cinstit, nu poţi face din orice gogoman un luptător, un făt – frumos, nici povestea nu face asta, darămite viaţa, care e, oricum ai întoarce-o, altfel de poveste, e cea mai teribilă baladă !… Iar eu sunt eroul ei, unul dintre aceşti eroi, unul care a suit din şesurile tuturor deznădejdilor spre izvoarele tuturor speranţelor !… Ca păstrăvul am ţâşnit eu în sus peste stăvilare şi peste baraje, şi acum chiar dacă ar vrea cineva să mă dea înapoi, n-ar putea-o face, nici dacă m-ar omorî, nici dacă m-ar preschimba în pulbere !… Ar rămâne gândul în urma mea, care s-ar uni cu cele mai adânci vreri, ale întregului popor, pe care nu le mai poate stinge nimeni, după ce au fost trezite !”
Priviți, desfătați-vă , dar mai ales NU UITAȚI!
